Viața la țară, cap. 2 - „Vișli”

   La noi, dacă dorești să vorbești în public, dorești să fii ascultat, organizezi o întâlnire de 8 martie cu bătrânele doamne ale satului, schimbi conducerea unei asociații, sau pur și simplu serbezi hramul Bisericii, trebuie să catalizezi procesul de asimilare a conținutului acelui eveniment cu vișli („virșli”)...și eventual răchiu (dacă nu e post - adică vineri și pe alocuri miercuri în Postul Paștilor sau Postu' lu' Crăciunu'. Preoții au grijit eradicarea răchiului din meniul evenimentelor, stârnind confuzii în privința dietei postului, răchiul fiind doar un sirop de prune ...fermentate).
   Ce sunt vișli? Mațe de oaie (preferabil), umplute cu diferite cărnuri, sau după metoda nobilă - doar cu carne de oaie. Rarisim găsești vișli cu carne de vânat! Doar la paznicii de vânătoare, dacă juri să nu-i descoperi...
   Vorba lu' Feuerbach: „Der Mensch ist was er isst!” Așa că ne mirăm degeaba când oamenii satului după o agapă cu vișli votează orice, acceptă să fie „mulși” de bani, „pieptănați” cu minciuni și nu zic decât „daaaa” la orice propunere, deoarece s-a schimbat ontologic condiția existenței lor...ușor de presupus dacă s-a respectat rețeta. În caz că avem de-a face cu vișli contrafăcuți, un fel de amestec de cărnuri (în zonă a fost mediatizat obiceiul comerțului cu miei lătrători gata preparați pentru masa de Paști) cu condimente (hârtie igienică, diferite resturi alimentare sau nealimentare), evenimentele devin un soi de „Muzicanții din Bremen” - vrednice de povestit duminica pe banca de la poartă. La o asemenea tactică de control și manipulare a maselor nici contemporanii lui Feuerbach, Marx și Engels, nu s-au gândit!

Vișli

Muzicanții din Bremen

„O preoteasă adevărată” - Elisabeta Konstantinovna Sergiev

Sfântul Ioan din Kronstadt este unul dintre cei mai populari și mai iluștri sfinți ortodocși. Cu toate acestea, puțini știu că el a fost un preot căsătorit. Printre numeroasele fotografii pe care le avem cu Sfântul, știm doar de una singură – fotografie de grup – în care  Sfântul Ioan este alături de soția sa, Elisabeta Konstantinovna, și chiar și aici ea nu se diferențiază de ceilalți care îl înconjoară. Următoarea mărturie, scrisă de nepoata ei, relevă că ea însăși a ales să rămână în „umbră”, ascunsă de lume, mânată fiind de sufletul ei blând și smerit.

La începutul căsătoriei lor, Sfântul Ioan i-a spus miresei sale: „Elisa, sunt destule familii fericite în lume fără noi. Să ne dedicăm împreună viețile noastre pentru slujirea Lui Dumnezeu.” Pentru a consolida slujirea lor, Sfântul Ioan i-a cerut să renunțe la relațiile maritale, pentru a trăi ca frate și soră. Elisabeta a acceptat. Un astfel de angajament – o formă rară de asceză – nu a fost ușor, dar pentru următorii 53 de ani Elisabeta a fost o soție credincioasă. Dragostea ei față de semeni,  făcută din toată inima, devotamentul dezinteresat față de soțul  și aproapele ei pot servi ca model, nu numai pentru protoprezbitere sau pentru preotese, dar și pentru toate femeile ortodoxe de astăzi.

 

    În data de 22 mai 1909, la 9.30, după lungi suferințe, văduva Părintelui Ioan din Kronstadt, Elisabeta Konstantinovna Sergiev a plecat în liniște din această viață. Conform doctorului ei, cauza decesului a fost starea de neputință trupească, însoțită de slăbirea inimii. Domnul a rânduit ca ea să se pregătească din timp și constant pentru viața veșnică: în ultimii ani ai vieții Matușka Elisabeta, urmând sfaturile și dorințele soțului ei, omul rugăciunii, se împărtășea de multe ori fie la catedrală, fie acasă, atunci când picioarele ei au fost prea slabe să iasă din casă; în ultimul an ea s-a împărtășit zilnic. Pe 21 mai, ea s-a împărtășit, așa cum îi era obiceiul – se pare că pentru ultima oară. La ora 18.00 ochii ei s-au închis și după 22.00 ea nu a mai dat semne de conștiință. Ultimul ei cuvânt a fost „Vreau”, vorbit ca răspuns la oferta de a bea apă sfințită. Dar nu a mai fost capabilă să înghită. Ea a murit în pace în dimineața următoare, în timp ce se citea canonul pentru plecarea sufletului. De duminica Sfântului Apostol Pavel, la cererea ei, a participat la Taina Sfântului Maslu, fiind unsă cu mir, și apoi a spus de mai multe ori: „Sunt așa fericită că am fost unsă cu mir și că m-am pregătit”. Ea a fost înmormântată duminica, pe 24 mai, în Kronstadt, pe partea stângă a curții catedralei.
 
   Aceasta s-a născut pe 4 mai, în anul 1829, în Gdov, unde tatăl ei, protopopul Konstantin Nesvitsky, a slujit în catedrala orașului si a fost paroh al unei parohii din districtul Gdoyak. Transferat la Kronstadt, la cererea paraclisierului Catedralei Sfântul Andrei, starea lui slabă de sănătate nu i-a permis să slujească acolo mult timp, iar în 1855 a dat postul unui preot tânăr, Ioan Ilyitch Sergiev, care se căsătorise cu fiica lui Elisabeta. Ca tânără căsătorită, ea a trebuit să aibă grijă de un tată în vârstă (care a devenit un văduv în același an), trei frați adulți și două surori. Toți locuiau împreună, Elisabeta îndeplinindu-și responsabilitățile de gospodină a casei și de mamă – purtând pe umeri un jug greu. Câțiva ani mai târziu, frații ei au fost capabili să se întrețină și s-au mutat pe cont propriu, în timp ce Elisabeta a aranjat pentru surorile ei să se căsătorească cu doi profesori de la Seminarul din Petersburg, care mai apoi au devenit preoți. Ea și Părintele Ioan au făcut tot posibilul pentru a le vedea pe fete bine stabilite. Lipsit de resurse financiare, Părintele Ioan, în ambele cazuri, a apelat la ajutorul enoriașilor, întrebându-i dacă nu ar putea contribui la zestrea cumnatelor sale. Mulți plini de bună voință au ajutat, însă alții au răspuns cu răceală tânărului preot, o atitudine pe care nu de puține ori o întâlnim și noi astăzi.
 
   După ce s-au măritat, surorile mergeau în vizite la Kronstadt. La o astfel de vizită, în anul 1870, în locuința Părintelui Ioan, sora cea mai mică a dat naștere unui fetițe: aceasta eram eu. În cele din urmă, am fost dusă acasă, dar Domnul Dumnezeu a rânduit ca adevărata mea casă să fie liniștita, pașnica locuință a acelui păstor vrednic de pomenire, sub acoperământul său binecuvântat.
 
   În 1872 tatăl meu a trecut la Domnul, lăsând-o pe mama fără resurse financiare. Unchiul meu, văzând situația noastră neajutorată, i-a zis soției sale: „Noi nu avem copii. Hai să o luăm noi și să o creștem ca pe copilul nostru”. Zis și făcut. Și așa s-a întâmplat, din voia Lui Dumnezeu, am ajuns în grija unchiului meu și a mătușii mele, foarte dragi mie, care necontenit s-au îngrijit de bunăstarea mea, ca cei mai iubitori părinți pentru copilul lor preferat.
 
   La fel ca Părintele Ioan, care nu a avut o viață proprie, oferindu-se în slujba aproapelui său, Elisabeta Konstantinovna nu a trăit pentru ea însăși; cercul ei de activitate a fost circumscris la serviciu, la rudele ei și la cei apropiați: ea s-a bucurat la bucuriile lor și s-a întristat de necazurile lor. Îmi aduc aminte de ea când avea 45 de ani. Avea trăsături bune, nobile, fiind foarte activă, întotdeauna frământându-se pentru câte ceva. Îi plăcea să fie în jurul oamenilor, hrănindu-i. O văd și acum, în bucătărie cu un șorț alb legat în jurul taliei ei, făcând o plăcintă dulce. Îi plăcea să gătească, să meargă la cumpărături, având grijă de toată lumea și asigurându-se că totul era curat și mâncarea gustoasă. De multe ori unchiul meu, gustând plăcinta lui favorită de mere, spunea: „Tu ești maestra mea în gătitul plăcintelor!”.
 
   Elisabeta Konstantinovna era inimoasă, mereu cumpătată, tandră. Îi plăcea ca oamenii să o viziteze, oferindu-le o primire călduroasă; unchiul, văzându-i ospitalitatea și sinceritatea, spunea despre stăpâna casei plină de viață: „Ea este o preoteasă adevărată”.
 
   Cu toate că își îndeplinea sarcinile din casă, mătușa nu m-a neglijat. Ea își petrecea tot timpul liber cu mine, dormea în aceeași cameră cu mine, m-a învățat să citesc în limba rusă și în limba franceză; mai târziu, când am intrat la școală, îmi pregătea micul dejun, mă însoțea zilnic la școală, mă aducea acasă și îmi verifica lecțiile. Îmi aduc aminte că înainte ca mătușa mea să înceapă să mă învețe, unchiul a slujit slujba moliftei la Catedrala Sfântului Andrei, în cinstea Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian și a profetului Naum. Unchiul însuși m-a dus la examenele de admitere, a plătit pentru educația mea din propriul salariu modic, urmărind progresul meu cu interes, săptămânal se uita peste carnetul meu de note și îl semna. Având în vedere aceste condiții favorabile, este greu să fi întrebat cum am devenit o elevă eminentă. Acest lucru a adus o mare bucurie păzitorilor mei, și unchiul a informat repede mai multe cunoștințe de vestea cea bună: „Nepoata și pupila noastră Ruth, a absolvit cu o medalie de aur”.
 
   Încă din cele mai timpurii amintiri, pot spune că mătușa își trata soțul cu dragoste smerită și cu respect. Când se întorcea obosit de la vizitele pe care le făcea enoriașilor sau de la slujbe, ea se grăbea să-i scoată încălțămintea și să-l ajute să se dezbrace, insistând ca el să se întindă pentru a se odihni. Apoi, liniștea domnea în locuință, mătușa păzind scurtele perioade de odihnă ale preotului ei harnic.

    Unchiul avea o constituție destul de slabă și se îmbolnăvea frecvent. În acele vremuri, mătușa se transforma într-o asistentă medicală neobosită: ea a petrecut nopți întregi la patul pacientului. În 1879, Părintele Ioan s-a îmbolnăvit foarte grav de pneumonie. El stătea ore întregi cu ochii închiși, într-o stare de semi - conștiență. Când își revenea el spunea des: „Mă doare capul insuportabil de tare de parcă m-ar fi lovit cineva cu un ciocan”. La un moment dat mătușa stătea lângă patul Părintelui și plângea. Deschizându-și ochii, acesta s-a uitat la ea și i-a zis: „Nu plânge, Elisa. Din voia Domnului mă voi reface, însă dacă nu se va întâmpla asta, Dumnezeu și oamenii buni nu te vor abandona”. Peste câteva zile, într-o dimineață mătușa a venit la mine în cameră și tremurând de emoție mi-a zis: „Unchiul se simte mai bine; crizele au luat sfârșit!” Ne-am uitat una la alta, ne-am îmbrățișat strâns și am început amândouă să plângem; erau lacrimi de fericire...

 

 slujireapreotesei.blogspot.ro

Săptămâna pentru viață

   Astăzi s-a încheiat săptămâna dedicată vieții, celei care a fost mutată prea devreme în veșnicie, celei care tocmai a început să pulseze dar și celei care ar putea fi oprită brutal de criză...de identitate, financiară, și...cel mai grav, spirituală. Ne-am alăturat celor care au arătat că avortul este o crimă perfect legală, celor care au mărșăluit pentru adopția și protecția copiilor, celor care ne-au amintit că acest popor încă mai are conștiință. Oricine vizitează blogul nostru și se află într-o situație delicată, în pragul disperării, în criză de soluții, să ne contacteze...suntem pregătiți să oferim tot sprijinul pentru viață!

Păcătoasa Teodora

   Un film pentru cei care iubesc monahismul cu toate aspectele lui, pentru cei care văd în spatele banalității - simplitatea, în ritualul învechit - taina, în rânduiala monahală - pridvorul Împărăției. Păcătoasa Teodora...în curând în programul video al Școlii parohiale...

O minune a Maicii Domnului pe vremea când Siria era în deplină armonie

   Ne-a impresionat extrem de mult un articol pe care l-am citit în revista „Familia Ortodoxă”, o revistă atât de dragă nouă, despre o minune a Maicii Domnului petrecută în Siria...

„În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfăţişat la mai multe agenţii de presă pentru a relata următoarea întâmplare de necrezut, care i s-a petrecut şi care i-a schimbat viaţa. Povestea aceasta a apărut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste şi broşuri în întreaga Arabie Saudită, în Siria, Palestina şi în ţările vecine.
Acum câţiva ani, acel bărbat s-a căsătorit cu o musulmancă foarte bogată, însă stearpă. Anii au trecut, şi în pofida tuturor străduinţelor şi a cheltuielilor medicale însemnate, făcute la mulţi doctori, au rămas fără copii. Părinţii lui i-au propus să se căsătorească cu o altă femeie, păstrându-o şi pe întâia sa soţie (legea locală îngăduie până la patru căsătorii concomitente).
Obosit, neliniştit şi deznădăjduit, bărbatul nu a primit sfatul părinţilor săi, ci a ales să plece în vacanţă cu soţia sa în Siria. Ajunşi acolo, au închiriat o limuzină şi un şofer care să îi poarte ca ghid în călătoriile lor prin Siria. De-a lungul vacanţei, şoferul a observat că perechea saudită părea amărâtă, îndurerată, mâhnită. Deoarece devenise apropiat de pereche, şoferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiţi – poate pentru că nu sunt mulţumiţi de felul în care conduce excursia?
Perechea i-a mărturisit şoferului că pricina nefericirii lor este neputinţa de a avea copii. Şoferul, care era şi el musulman, le-a spus atunci că, în Siria, creştinii – şi anume creştinii ortodocşi – au o mănăstire numită Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă ’Preasfânta’ şi un cuvânt arab care înseamnă ’Doamna noastră’) şi că mulţi oameni care nu pot avea prunci se îndreaptă către icoana ei făcătoare de minuni.
Ei merg la mănăstire şi li se dă să mănânce din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi „Maria” creştinilor le dă cele ce doresc, după credinţa lor.
Însufleţiţi de emoţie, arabul saudit şi soţia sa i-au cerut şoferului să îi ducă la mănăstirea „Saidnaya” a „Doamnei Creştinilor”, spunând: „Dacă vom avea un copil, mă voi întoarce şi îţi voi da 20.000 de dolari SUA, iar mănăstirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la mănăstire şi au făcut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasă şi după ceva vreme, femeia a fost găsită însărcinată. După câteva luni, a născut un băieţel minunat. A fost cu adevărat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoarea.
Acum, de îndată ce soţia sa a născut, bărbatul saudit a vrut să se întoarcă în Siria, ca să-şi ţină făgăduinţele pe care le făcuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelaşi şofer şi i-a cerut să îl ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul era un om viclean şi rău, şi i-a convins pe doi prieteni ai săi să meargă împreună cu el la aeroport ca să îl ia pe bogatul arab saudit, să îi ia banii şi să îl omoare. Aşadar, l-au luat pe bogătaş de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fără să îşi dea seama că plănuiseră să îl omoare, le-a spus prietenilor şoferului că le va da fiecăruia dintre ei 10.000 de dolari SUA.
Fiind ei tot nemulţumiţi, s-au abătut de la drumul către mănăstire şi au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorât pe bărbatul saudit, apoi i-au tăiat capul şi celelalte părţi ale trupului său (mâinile şi picioarele) în bucăţi. Orbiţi de patimă şi copleşiţi de fapta groaznică pe care tocmai o săvârşiseră, au pus rămăşiţele bărbatului în portbagajul maşinii, în loc să le părăsească acolo. După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ce mai avea, au purces să caute un alt loc pustiu pentru a scăpa de rămăşiţe.
Apoi, pe când se aflau pe autostrada naţională, maşina a făcut o pană şi s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca să vadă ce se întâmplase cu motorul. Un trecător s-a oprit să îi ajute, însă ei, temându-se ca nu cumva să se descopere fapta lor cea groaznică, au spus că nu au nevoie de ajutor. Însă în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sânge picurând din spatele vehicolului, şi a chemat poliţia pentru investigaţii, căci întreaga scenă şi cei trei oameni dădeau de bănuit. Poliţiştii au sosit şi văzând sângele de sub maşină şi de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului.
Ei bine, atunci când au deschis portbagajul, dintr-odată!, bărbatul saudit s-a sculat, în chip vădit şi minunat în viaţă şi teafăr, zicându-le: „Chiar acum această Panaghia a isprăvit să-mi coasă gâtul, chiar aici (şi le-a arătat zona mărului lui Adam), după ce mi-a cusut restul trupului”. Văzând aceasta, cei trei ucigaşi şi-au pierdut de îndată minţile – au înnebunit.
Poliţia le-a pus cătuşele şi în timp ce erau purtaţi către un spital de nebuni, criminalii strigau că este cu neputinţă ca bărbatul saudit pe care îl omorâseră, decapitaseră şi măcelăriseră să mai fie în viaţă.
Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de către doctori, iar aceştia au confirmat şi au întărit faptul că toate cusăturile erau făcute de puţină vreme, validând astfel această întâmplare minunată. Cusăturile erau, şi sunt încă, evidente. Atunci când sauditul a ieşit din portbagajul maşinii, părea a fi, literalmente, făcut din nou (pus laolaltă), mărturisind într-una că ’Panaghia’ a pus la loc trupul său şi l-a înviat cu ajutorul Fiului ei.
Imediat după aceasta, arabul saudit şi-a chemat rudele în Siria, şi au mers toţi împreună la mănăstirea ’Panaghiei Saidnaya’, dând laudă, slavă şi rugăciuni, iar în locul darului iniţial de 80.000 dolari SUA (pe care îl făgăduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Născătoarea de Dumnezeu.
Astăzi, atunci când bărbatul acesta istoriseşte amănuntele acestei minuni copleşitoare, îşi începe povestirea cu cuvintele: „Pe când eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmează…” – ceea ce arată că nu mai este musulman, nici el, nici familia sa.
Această minune a covârşit cu înfricoşată surprindere toată lumea arabă – musulmană şi întreg Orientul Mijlociu.
„SLAVĂ DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU, DOMNUL PUTERILOR! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuiește-ne pe noi!”

Mănăstirea Saidnaya - vedere de ansamblu

Mănăstirea Saidnaya

Panaghia