Moto

O Școală în care profesorul nu învață și el e o absurditate. Cred ca am găsit un moto pentru Școala mea. E vorba aceasta extraordinară a lui Leon Bloy: NU SE ȘTIE CINE DĂ ȘI CINE PRIMEȘTE!” Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții... Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. Cred că Școala asta trebuie făcută!

C. Noica

luni, 15 decembrie 2014

Despre dragoste
,,Deoarece ti-am scris multe si diferite lucruri, fiul meu, miscat de credinta ta fierbinte si de evlavia ta, am socotit bine sa-ti scriu cate ceva si despre dragoste, din cele ce am invatat de la cuviosii Partnli dinaintea mea si din citirea Sfintelor Scripturi. Data fiind insa inaltimea harului acestuia mai presus de fire, sunt biruit de teama ca nu cumva sa nu-mi pot duce cuvantul pana la capat. Dar, iarasi, incalzit de nadejdea rugaciunilor voastre sfinte, imi incep cuvantul.
Cum as putea, fiul meu, numai cu puterea mea sa scriu despre un dar atat de mare, care depaseste cu mult puterile mele ? Si cu ce limba as putea sa vorbesc despre o astfel de desfatare si hrana mai presus de ceruri a Sfintilor ingeri, Profeti, Apostoli, Dretli, Martiri, Cuviosi si ale tuturor celor inscrisi in cartea cea cereasca. Adevarat spun, fiul meu. Daca as fi avut toate limbile oamenilor de la Adam sa ma ajute, si tot cu neputinta mi s-ar parea sa pot vorbi asa cum se cuvine despre Dragoste. Si ce spun " cum se cuvine "! Nici macar putin din ce poate limba muritoare sa vorbeasca despre dragoste n-am putea, daca nu ne-ar darui noua lucrarea cuvintelor si intelepciunea si cunostinta Dumnezeu Insusi, care este Adevarul si Iubirea. Iar prin mijlocirea limbii omenesti, Dumnezeu insusi si Dulcele nostru Iisus Hristos, prin Sine pe Sine Se cheama si Se slaveste. Intrucat, Dragostea nu este altceva decat insusi Mantuitorul si Tatal, impreuna cu Duhul Cel Dumnezeiesc.
Si toate celelalte daruri dumnezeiesti ale iubitorului de oameni Dumnezeu au dumnezeiasca simtire cand sunt lucrate de catre harul dumnezeiesc, adica smerenia, blandetea, infranarea si celelalte. Toate acestea in general, fara lucrarea harului dumnezeiesc, sunt simple virtuti pe care le pazim dupa porunca Domnului spre vindecarea patimilor noastre. Inainte de a primi harul ne schimbam continuu, spre smerenie sau spre slava desarta, spre iubire sau spre ura, spre infranare sau lacomie, spre blandete sau manie, spre ingaduinta sau suparare si celelalte.
Dar, din momentul in care lucram cu harul dumnezeiesc, inceteaza toate aceste schimbari si modificari ale sufletului. si trupul are schimbarile lui naturale elementare, adica frigul, caldura, greutatea, oboseala, durerea, foamea, setea, boala si celelalte. Iar sufletul, care se hraneste cu lucrarea harului dumnezeiesc, ramane neschimbat din pricina darurilor dumnezeiesti naturale daruite lui.
Neschimbarea despre care vorbesc mi se face inteleasa astfel : aflandu-se harul in noi, sufletul nu se mai schimba din cauza darurilor dumnezeiesti daruite lui de catre Dumnezeu. Dar, dupa plecarea harului, acesta nu mai ramane neschimbat. Devine mai greu de schimbat, datorita stabilitatii sufletului, dar nu neschimbabil.
Si in alta parte a scrisorii acesteia am scris ca, atata timp cat purtam aceasta imbracaminte de lut, sa nu creada cineva ca exista o inatime a starii de neschimbat si fara temere, decat in prezenta harului dumnezeiesc. Atunci - si simtirea oricarui dar dumnezeiesc se gusta cum se cuvine si se intelege corect.
Cand ajunge, insa, la simtirea Iubirii dumnezeiesti, care este Dumnezeu Insusi, dupa cuvintele Scripturii care spun ca " Dumnezeu este Iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el ", atunci cum poate aceasta limba muritoare, nebucurandu-se de lucrarea dumnezeiasca, sa vorbeasca despre Dumnezeu si despre darurile Lui cele sfinte ? Astazi, multi dintre cei virtuosi si care vietuiesc cu bunatate si sunt bineplacuti lui Dumnezeu in fapta si in cuvant, precum si de folos aproapelui, cred si sunt crezuti de catre altii ca fiind in iubire prin fapta mica a milei si a simpatiei pe care le au fata de aproapele lor.
Nu este insa acesta adevarul. Porunca iubirii o implinesc, cea pe care o da Domnul prin cuvintele "iubiti-va unii pe altii". Si cel care pazeste aceasta porunca este vrednic de toata lauda, ca pazitor al poruncilor dumnezeiesti. Dar nu putem spune sau crede ca este vorba de lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Este drum spre izvor, dar nu este izvorul. Sunt trepte spre palat, dar nu portile palatului. Este vesmant imparatesc, dar nu este imparatul. Este porunca lui Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu.
Asadar, cel care doreste sa vorbeasca despre Iubire, trebuie sa fi gustat bine in simtire taina iubirii si apoi, daca ingaduie izvorul Iubirii, Dulcele Iisus, sa transmita si altora din roadele din care a gustat si sa fie de folos aproapelui. Este un mare pericol pentru noi sa vorbim cu greseala si sa cugetam in necunostinta si sa ne mandrim ca stim ceea ce nu stim de fapt.
Aceasta, deci, sa cunosti cu multa exactitate, fiul meu iubit : ca altceva este porunca iubirii, implinita prin fapte spre iubire de frati reciproca, si altceva este lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Pe cea dintai pot toti oamenii sa o implineasca daca doresc si se straduiesc sa o faca, pe cea de-a doua, insa, nu. Aceasta pentru ca nu se implineste prin faptele noastre si nici nu este din vointa noastra, cand vrem si cum vrem noi. Ci aceasta tine de izvorul Iubirii, preadulcele nostru Iisus, care ne daruieste, daca voieste, cum voieste si cand voieste El.
Iar noi, cei care umblam in simplitate, care pastram poruncile si ne rugam cu lacrimi si cu durere, in rabdare si staruinta, care pastorim bine oile lui Ietro ca oarecand Moise - adica miscarile si cugetele bune si duhovnicesti ale mintii in fierbinteala zilei, iar in frigul noptii razboaielor si ispitelor neintrerupte, pe care le strivim cu multa osteneala si cu smerenie - ne invrednicim de vederea cea dumnezeiasca si de privirea adancului Iubirii focului dumnezeiesc din inimile noastre, ce arde dar nu mistuie. Ajungand la aceasta stare prin rugaciunea mintii auzim glasul dumnezeiesc in taina cunoasterii duhovnicesti spunandu-ne :
" dezleaga incaltamintea picioarelor tale! ". Dezleaga-te, adica, de orice vointa proprie si de orice grija a veacului acestuia si de orice gand copilaresc, si supune-te Sfantului Duh si voii Sale dumnezeiesti, deoarece locul in care stai tu este sfant.
Si daca se va dezlega de toate, atunci primeste purtarea de grija ca oarecand poporul ales din partea lui Dumnezeu, care trimite plagi asupra Faraonului, adica deosebirea duhurilor si conducerea cu ajutorul darurilor dumnezeiesti si biruinta asupra demonilor. Dupa aceea primeste legile dumnezeiesti. Nu in table de piatra, ca Moise, care se strica si se sparg, ci in scrierea dumnezeiasca a Duhului Sfant lucrata in inimile noastre. Si nu numai zece porunci, ci cat cuprinde mintea, cunostinta si firea noastra. Dupa aceea patrunde in cele mai dinlantru, dincolo de catapeteasma.
Si umbrit de norul dumnezeiesc in rugul de foc al Iubirii, devenit in intregime foc si, neputand sa mai suporte lucrarea cea dumnezeiasca a Iubirii, striga catre izvorul Iubirii si spune cu buze omenesti : " cine ma poate desparti de dulceata Iubirii Tale, Iisuse? " si respirand mai mult briza aceea - fie in trup sau in afara de trup, Dumnezeu stie, fie in mijlocul chiliei sau in afara acesteia, Dumnezeu stie - aceasta stie numai acela care a vazut : ca devenind tot foc impreuna cu focul, si varsand lacrimi de iubire, striga minunandu-se foarte de toate acestea : " Inceteaza dulce Iubire apele harului Tau, ca legaturile madularelor mele s-au desfacut !" Si acestea zicand, respirand mai departe suflarea Duhului, impreuna cu mireasma aceea de negrait a Sa, simtirile inceteaza si orice lucrare trupeasca este cu desavarsire absenta. In intregime prizonier, in tacere desavarsita, se minuneaza si contempland bogatia slavei lui Dumnezeu, pana trece norul.


Si ramane ca iesit din sine
imbatat ca de vin
si nimic nu spune,

Dar nici nu ingaduie limbii sa vorbeasca,
nici mintii sau inimii sa simta si sa vrea,

Ci numai Iisus al meu, dulcea Iubire!
Tatal si Mantuitorul meu, o Iubire preadulce!

Creatorul si Dumnezeul meu
si Duhul Sfant,

O, Treime Preasfanta in Unime dumnezeiasca !
Viala a sufletului meu si hrana a inimii,
luminare a mintii mele; o Iubire desavarsita !

Izvor al iubirii, nadejde si credinta,
invata-ma cum trebuie sa traiesc, ca sa Te gasesc.

Da, dulce lubire, Iisuse, Mantuitorul meu;
Aceasta spune-mi si nimic altceva nu mai vreau.

Sa Te gasesc si sa cad
la dumnezeiestile Tale picioare
si sa sarut, dulce, ranile cuielor.

Si mereu sa plang cu durerea inimii,
sl picioarele sa le ud ca oarecand Maria

Si toate puterile sa nu ma desparta,
nici stapanirile, nici incepatoriile vrajmasului si ale lui Veliar.

Nici lumea intreaga,
sau placerile si desfatarile acestui veac.

Ci, asa cum stau acolo si picioarele Tale
ud, sufletul meu sa mi-l iei
si sa-l duci unde voiesti

si pe Tine, Mantuitorul, Creatorul
si Dumnezeul meu, totdeauna sa Te vad, sa Te slavesc si sa Te cinstesc.Impreuna cu toti Dreptii, Profetii, Apostolii
si Martirii, Cuviosii si Femeile cele dumnezeiesti.si toate cetele ceresti, ale Ingerilor,
Heruvimilor, Serafimilor,
ale Puterilor si Tronurilor.

Si cu Maica, Preadulcea si Preasfanta Fecioara
si Stapana tuturor, Nascatoarea de Dtimnezeu Maria.

Amin.
Fericita este, fiul meu, ora in care ne vom ingriji daca ne vom invrednici sa dam sufletul nostru curat Domnului si sa ne bucuram impreuna cu toti cei despre care am vorbit, acolo unde, cu toti, in toti, peste toti imparateste Iisus Hristos, dulcele Mantuitor, Tatal si Dumnezeu, Duh preaiubit, Sfant, bun, aducator de pace, de viata facator, Treime Sfanta si nedespartita; acum si pururea si in vecii nemarginiti ai vecilor nesfarsiti. Amin
 

 Epilog 
Fiule, toate acestea pe care ti le-am scris, sa le ai neincetat in mintea si in inima ta. Si sa cunosti bine ca inceputul caii celei curate a lui Dumnezeu, si venirea tuturor bunatatilor, este sa cunoasca omul neputinta sa.
Iar pentru a-si cunoaste neputinta, trebuie sa treaca prin multe si mari ispite, mai mari decat Puterile lui. Fara a avea aceste ispite peste puterile firii lui, nu este posibil sa cunoasca slabiciunea firii. Si dupa ce-si cunoaste neputinta, pe toate le va cunoaste si toate vor fi date in mainile lui. Atunci, este aproape si adevarata smerenie. Impreuna cu aceasta vine si rabdarea, te cuprinde si cunoasterea tainelor, te umbreste si vederea clara a lucrurilor. Iar din iubire primesti si roadele Duhului : bucuria, pacea, indelunga rabdare, credinta, blandetea, infranarea.
Intrebare : in ce consta toate aceste bunatati ?
Răspuns : Toate acestea consta in a vedea omul cu vederea curata - nu in vedenii si inchipuiri - adevarul pur, cel din har, ca omul este nimic.
Întrebare : Dar ce este acest nimic?
Răspuns : Nimic este acel nimic de dinainte de a face Dumnezeu pamantul si toata zidirea. Si dupa ce a facut cerul si pamantul, atunci l-a numit pe om pamant facut din nimic. Si iarasi, Dumnezeu a luat tarana din pamant si l-a facut pe om, adica pamantesc, fara viata; si dupa ce i-a suflat suflare de viata, a primit duhul vietii, sufletul rational, l-a numit om, " dupa chipul Sau si dupa asemanare ".
Si, " dupa chip " este duhul pe care i l-a dat prin suflare, adica sufletul rational. Iar " dupa asemanare " sunt virtutile : iubirea, bunatatea, milostenia si toate celelalte despre care am scris mai sus. Cine are aceste virtuti bune si naturale are " dupa asemanarea ". Iar cine nu le are, nu are " dupa asemanarea ". Despre acesta spune Profetul ca : " in cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor ".

Intrebare : Dar cine este plinatatea tuturor bunatatilor, implinirea tuturor, pentru ca sa incheiem cuvantul ?
Raspuns : Plinatatea tuturor bunatatilor si implinirea tuturor este Dumnezeu; Bunul, Milostivul, Milosardul, prin care toate s-au facut din nimic, si fara El nimic nu s-a facut. Lui se cuvine toata slava, iubirea, cinstea, inchinaciunea, impreuna si iubitului Sau Fiu si Preadulcelui nostru Mantuitor Iisus Hristos, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Sau Duh, acum si totdeauna si in vecii vecilor. Amin.
Sfarsit, si Dumnezeului nostru, Celui in Treime, slava."

                                                                      Gheron Iosif
                             "Marturii din viata monahala" Vol.2
                               Editura Bizantina, Bucuresti 1996 



sâmbătă, 15 noiembrie 2014




Ochiul dinăutru-Rang-e khoda/ Culoarea paradisului


    Întâlnirea din săptămâna  aceasta am deschis-o  cu  un  film uimitor din care avem multe de invățat.
   Filmul lui Majid Majidi (care a stabilit un nou record de box office pentru filmele din Orientul Mijlociu) se deschide cu viziunea unui copil asupra lumii, pentru a o nuanţa progresiv cu teme şi probleme ce ţin de vârsta oamenilor matur. Pentru că nu adoptă o filosofie simplistă, puerilă, Culoarea paradisului (1999) se adresează tuturor vârstelor. Copiii din film par să trăiască uneori într-o cuceritoare stare de graţie, într-un fel de paradis terestru. Experienţa lor este deplină şi necoruptă, iar modul în care percep lumea nu este viciat de politică, sexualitate, economie, prejudecăţi, ură sau altele asemenea. Acţiunile lor sunt motivate de dragoste dezinteresată, de recunoştinţă pentru întreaga creaţie.
   Povestea filmului are un reper bine stabilit: copilul ai cărui ochi, închişi în afară, se deschid înăuntru - sunt cuvintele micuţului nevăzător (interpretat chiar de un copil nevăzător: Mohsen Ramezani): "Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele."
   Despre film se poate vorbi mult, dar noi am încercat să schițăm puțin din conținut, lăsându-vă pe ,,voi " să aflați mai multe...
   
   Noi nu ne dăm seama cu ce mari daruri ne-a înzestrat Dumnezeu. Noi putem vedea toată făptura creată de El, o lume minunată pe care noi am transformat-o într-o lume materială. Nu mai putem să ne bucurăm în fiecare zi de ,,frumusețea și armonia zidită de Dumnezeu" Sf. Ioan de Kronstadt. Nouă Dumnezeu ne-a dat putința să vedem, dar altora nu, și ar trebui să prețuim asta,  practic prin creația Lui noi Îl putem vedea pe El.
 ,,De câte ori n-a răsărit și n-a apus soarele pe cer deasupra ta si pentru tine? De câte ori n-a dat roată deasupra ta luna limpede și de câte ori minunata ceată a stelelor fără număr n-a împodobit pentru tine tăria cerului, iar pământul s-a îmbrăcat, sub privirile tale uimite, cu verdeață de tot felul, cu flori și copacii au fost acoperiți de nenumărate roade gustoase? Câte făpturi însuflețite, felurite și fără număr n-a văzut și nu vede ochiul tău - făpturi înzestrate de Făcator cu felurite însușiri uimitoare(...)" Sfântul Ioan de Kronstadt. 



marți, 28 octombrie 2014

Papusa fetite nascute in seara de Craciun .

     
Un film de scurt metraj. Personajul principal este o mica fetita de sapte anisori,a carei zi de nastere cadea in ajunul Craciunului. Din cauza saraciei ea  decide sa isi vanda papusa preferata pentru a putea cumpara o plapumioara  pentru mama sa bolnava. Dorind sa dea un anunt,se adreseaza editorului unui ziar,istoria evoluand neasteptat.Vizionare placuta.  Doamne ajuta !  


vineri, 24 octombrie 2014

Sinodul I Ecumenic



„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.(...) Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu." (Ioan 14,6-13,26)



 În cadrul celei de-a doua întâlniri am discutat despre Sindoul I Ecumenic, care  s-a deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 și a durat pana la 25 august același an. Mai întâi am înțeles că un Sinod presupune o adunare de ierarhi care formează forul suprem al Bisericii Ortodoxe și care se întrunește periodic pentru a rezolva probleme de dogmă, de morală și de administrație bisericească. Printre problemele dezbătute la Sinodul I Ecumenic a fost combaterea ereziei ariene  care presupunea că :
Dumnezeu-Tatăl   singur   este  principiul  necreat   și  nenăscut. Denumirea de Tată cuprinde inevitabil în sine întaie­tatea sau superioritatea față de Fiul.
-Fiul  e creat din voința Tatălui, dar nu  din ființa Lui,  ci din nimic, fiind prima Sa creatura. Fiul are existenta înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp, când El nu era.
-Deși Fiul este după ființa  Sa o creatură,  schimbabil, mărginit, imperfect și chiar capabil de a păcatui, El se bucura totuși de cinstea cea  mai  mare,   deoarece prin Fiul,   Dumnezeu a  creat  toate,  chiar și timpul.
 Răspunsul formulărilor eronate a lui Arie este dat de capitoulul 14 a Evanghelistului Ioan : „  Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut (...)Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. sugerând că Dumnezeu este întreit în persoane, pe care Arie nu le accepta. Despre Sinodul I Ecumenic se mai pot spune multe, dar acest lucru este esențial. 
Părintele ne-a ajutat să conștientizăm pentru ce au luptat înaintașii noștri cărora trebuie să le urmăm exemplul și să ne dorim mereu să aflăm cât mai multe despre creștinismul ortodox.  







duminică, 19 octombrie 2014

Al doilea an școlar

   „ Deși nu există rețete pentru viața în Dumnezeu, există unele direcții, pe care trebuie să le avem în conștiința noastră, pentru ca să urmăm înțelegere în calea noastră, ca să nu cădem victimă necunoștinței căilor de mântuire. Nu poate exista un program unic pentru toți, sau consecvența unei creșteri. Dar aceasta nu înseamnă că nu exista nicăieri baze comune. Arhim. Sofronie Saharov

    După o scurtă vacanță, ne-am reîntors cu forțe noi pentru a începe activitățile propuse . Indiferent de vârstă, părintele a întărit baze comune ca să urmăm cu înțelegere calea noastră și să nu cădem victime necunoștinței căilor de mântuire. Pentru a te apropia de Dumnezeu nu contează vârsta, un exemplu îl avem și în videoclipul de mai jos... 
    În prima întâlnire am stabilit programul pentru următoarea săptămână în care vom prezenta și vom învăța cât mai multe lucruri despre Sinoadele Ecumenice și nu numai...
    Așteptăm cu nerăbdare următoarea întâlnire. Și vom reveni cu mai multe detalii în curând...
 

vineri, 11 aprilie 2014

Sa spui mereu adevarul. Sa faci totul cu calm. Sa te rogi pentru a deveni mai bun...


    „Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru orice acuzaţie nedreaptă ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Şi răul începe prin gânduri rele. Când te amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gândul, îţi strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungând de la tine orice gând rău. Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contestaţii, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Când îi iubim sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilinţă ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu.”
   „Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi în faţa Celui Răstignit şi a Sfinţilor şi să te rogi smerit şi cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poţi. Să te rogi fără nelinişte, în pace, cu încredere în grijă şi iubirea lui Dumnezeu. Nu te osteni când te rogi. [...] Să-l rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Sa. [...] Să faceţi câte metanii puteţi în rugăciune, chiar dacă asta vă oboseşte. Când rugăciunea este însoţită de sacrificiul nesilit, se face mai plăcută şi mai roditoare în faţa lui Dumnezeu.”
   „Sa spui mereu adevarul. Sa faci totul cu calm. Sa te rogi pentru a deveni mai bun!”
                                                                                                  

www.ortodoxiatinerilor.ro

vineri, 28 martie 2014

Viața la țară, cap. 2 - „Vișli”

   La noi, dacă dorești să vorbești în public, dorești să fii ascultat, organizezi o întâlnire de 8 martie cu bătrânele doamne ale satului, schimbi conducerea unei asociații, sau pur și simplu serbezi hramul Bisericii, trebuie să catalizezi procesul de asimilare a conținutului acelui eveniment cu vișli („virșli”)...și eventual răchiu (dacă nu e post - adică vineri și pe alocuri miercuri în Postul Paștilor sau Postu' lu' Crăciunu'. Preoții au grijit eradicarea răchiului din meniul evenimentelor, stârnind confuzii în privința dietei postului, răchiul fiind doar un sirop de prune ...fermentate).
   Ce sunt vișli? Mațe de oaie (preferabil), umplute cu diferite cărnuri, sau după metoda nobilă - doar cu carne de oaie. Rarisim găsești vișli cu carne de vânat! Doar la paznicii de vânătoare, dacă juri să nu-i descoperi...
   Vorba lu' Feuerbach: Der Mensch ist was er isst! Așa că ne mirăm degeaba când oamenii satului după o agapă cu vișli votează orice, acceptă să fie „mulși” de bani, „pieptănați” cu minciuni și nu zic decât „daaaa” la orice propunere, deoarece s-a schimbat ontologic condiția existenței lor...ușor de presupus dacă s-a respectat rețeta. În caz că avem de-a face cu vișli contrafăcuți, un fel de amestec de cărnuri (în zonă a fost mediatizat obiceiul comerțului cu miei lătrători gata preparați pentru masa de Paști) cu condimente (hârtie igienică, diferite resturi alimentare sau nealimentare), evenimentele devin un soi de „Muzicanții din Bremen” - vrednice de povestit duminica pe banca de la poartă. La o asemenea tactică de control și manipulare a maselor nici contemporanii lui Feuerbach, Marx și Engels, nu s-au gândit!

Vișli

Muzicanții din Bremen


joi, 27 martie 2014

„O preoteasă adevărată” - Elisabeta Konstantinovna Sergiev

Sfântul Ioan din Kronstadt este unul dintre cei mai populari și mai iluștri sfinți ortodocși. Cu toate acestea, puțini știu că el a fost un preot căsătorit. Printre numeroasele fotografii pe care le avem cu Sfântul, știm doar de una singură – fotografie de grup – în care  Sfântul Ioan este alături de soția sa, Elisabeta Konstantinovna, și chiar și aici ea nu se diferențiază de ceilalți care îl înconjoară. Următoarea mărturie, scrisă de nepoata ei, relevă că ea însăși a ales să rămână în „umbră”, ascunsă de lume, mânată fiind de sufletul ei blând și smerit.

La începutul căsătoriei lor, Sfântul Ioan i-a spus miresei sale: „Elisa, sunt destule familii fericite în lume fără noi. Să ne dedicăm împreună viețile noastre pentru slujirea Lui Dumnezeu.” Pentru a consolida slujirea lor, Sfântul Ioan i-a cerut să renunțe la relațiile maritale, pentru a trăi ca frate și soră. Elisabeta a acceptat. Un astfel de angajament – o formă rară de asceză – nu a fost ușor, dar pentru următorii 53 de ani Elisabeta a fost o soție credincioasă. Dragostea ei față de semeni,  făcută din toată inima, devotamentul dezinteresat față de soțul  și aproapele ei pot servi ca model, nu numai pentru protoprezbitere sau pentru preotese, dar și pentru toate femeile ortodoxe de astăzi.
 
    În data de 22 mai 1909, la 9.30, după lungi suferințe, văduva Părintelui Ioan din Kronstadt, Elisabeta Konstantinovna Sergiev a plecat în liniște din această viață. Conform doctorului ei, cauza decesului a fost starea de neputință trupească, însoțită de slăbirea inimii. Domnul a rânduit ca ea să se pregătească din timp și constant pentru viața veșnică: în ultimii ani ai vieții Matușka Elisabeta, urmând sfaturile și dorințele soțului ei, omul rugăciunii, se împărtășea de multe ori fie la catedrală, fie acasă, atunci când picioarele ei au fost prea slabe să iasă din casă; în ultimul an ea s-a împărtășit zilnic. Pe 21 mai, ea s-a împărtășit, așa cum îi era obiceiul – se pare că pentru ultima oară. La ora 18.00 ochii ei s-au închis și după 22.00 ea nu a mai dat semne de conștiință. Ultimul ei cuvânt a fost „Vreau”, vorbit ca răspuns la oferta de a bea apă sfințită. Dar nu a mai fost capabilă să înghită. Ea a murit în pace în dimineața următoare, în timp ce se citea canonul pentru plecarea sufletului. De duminica Sfântului Apostol Pavel, la cererea ei, a participat la Taina Sfântului Maslu, fiind unsă cu mir, și apoi a spus de mai multe ori: „Sunt așa fericită că am fost unsă cu mir și că m-am pregătit”. Ea a fost înmormântată duminica, pe 24 mai, în Kronstadt, pe partea stângă a curții catedralei.
 
   Aceasta s-a născut pe 4 mai, în anul 1829, în Gdov, unde tatăl ei, protopopul Konstantin Nesvitsky, a slujit în catedrala orașului si a fost paroh al unei parohii din districtul Gdoyak. Transferat la Kronstadt, la cererea paraclisierului Catedralei Sfântul Andrei, starea lui slabă de sănătate nu i-a permis să slujească acolo mult timp, iar în 1855 a dat postul unui preot tânăr, Ioan Ilyitch Sergiev, care se căsătorise cu fiica lui Elisabeta. Ca tânără căsătorită, ea a trebuit să aibă grijă de un tată în vârstă (care a devenit un văduv în același an), trei frați adulți și două surori. Toți locuiau împreună, Elisabeta îndeplinindu-și responsabilitățile de gospodină a casei și de mamă – purtând pe umeri un jug greu. Câțiva ani mai târziu, frații ei au fost capabili să se întrețină și s-au mutat pe cont propriu, în timp ce Elisabeta a aranjat pentru surorile ei să se căsătorească cu doi profesori de la Seminarul din Petersburg, care mai apoi au devenit preoți. Ea și Părintele Ioan au făcut tot posibilul pentru a le vedea pe fete bine stabilite. Lipsit de resurse financiare, Părintele Ioan, în ambele cazuri, a apelat la ajutorul enoriașilor, întrebându-i dacă nu ar putea contribui la zestrea cumnatelor sale. Mulți plini de bună voință au ajutat, însă alții au răspuns cu răceală tânărului preot, o atitudine pe care nu de puține ori o întâlnim și noi astăzi.
 
   După ce s-au măritat, surorile mergeau în vizite la Kronstadt. La o astfel de vizită, în anul 1870, în locuința Părintelui Ioan, sora cea mai mică a dat naștere unui fetițe: aceasta eram eu. În cele din urmă, am fost dusă acasă, dar Domnul Dumnezeu a rânduit ca adevărata mea casă să fie liniștita, pașnica locuință a acelui păstor vrednic de pomenire, sub acoperământul său binecuvântat.
 
   În 1872 tatăl meu a trecut la Domnul, lăsând-o pe mama fără resurse financiare. Unchiul meu, văzând situația noastră neajutorată, i-a zis soției sale: „Noi nu avem copii. Hai să o luăm noi și să o creștem ca pe copilul nostru”. Zis și făcut. Și așa s-a întâmplat, din voia Lui Dumnezeu, am ajuns în grija unchiului meu și a mătușii mele, foarte dragi mie, care necontenit s-au îngrijit de bunăstarea mea, ca cei mai iubitori părinți pentru copilul lor preferat.
 
   La fel ca Părintele Ioan, care nu a avut o viață proprie, oferindu-se în slujba aproapelui său, Elisabeta Konstantinovna nu a trăit pentru ea însăși; cercul ei de activitate a fost circumscris la serviciu, la rudele ei și la cei apropiați: ea s-a bucurat la bucuriile lor și s-a întristat de necazurile lor. Îmi aduc aminte de ea când avea 45 de ani. Avea trăsături bune, nobile, fiind foarte activă, întotdeauna frământându-se pentru câte ceva. Îi plăcea să fie în jurul oamenilor, hrănindu-i. O văd și acum, în bucătărie cu un șorț alb legat în jurul taliei ei, făcând o plăcintă dulce. Îi plăcea să gătească, să meargă la cumpărături, având grijă de toată lumea și asigurându-se că totul era curat și mâncarea gustoasă. De multe ori unchiul meu, gustând plăcinta lui favorită de mere, spunea: „Tu ești maestra mea în gătitul plăcintelor!”.
 
   Elisabeta Konstantinovna era inimoasă, mereu cumpătată, tandră. Îi plăcea ca oamenii să o viziteze, oferindu-le o primire călduroasă; unchiul, văzându-i ospitalitatea și sinceritatea, spunea despre stăpâna casei plină de viață: „Ea este o preoteasă adevărată”.
 
   Cu toate că își îndeplinea sarcinile din casă, mătușa nu m-a neglijat. Ea își petrecea tot timpul liber cu mine, dormea în aceeași cameră cu mine, m-a învățat să citesc în limba rusă și în limba franceză; mai târziu, când am intrat la școală, îmi pregătea micul dejun, mă însoțea zilnic la școală, mă aducea acasă și îmi verifica lecțiile. Îmi aduc aminte că înainte ca mătușa mea să înceapă să mă învețe, unchiul a slujit slujba moliftei la Catedrala Sfântului Andrei, în cinstea Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian și a profetului Naum. Unchiul însuși m-a dus la examenele de admitere, a plătit pentru educația mea din propriul salariu modic, urmărind progresul meu cu interes, săptămânal se uita peste carnetul meu de note și îl semna. Având în vedere aceste condiții favorabile, este greu să fi întrebat cum am devenit o elevă eminentă. Acest lucru a adus o mare bucurie păzitorilor mei, și unchiul a informat repede mai multe cunoștințe de vestea cea bună: „Nepoata și pupila noastră Ruth, a absolvit cu o medalie de aur”.
 
   Încă din cele mai timpurii amintiri, pot spune că mătușa își trata soțul cu dragoste smerită și cu respect. Când se întorcea obosit de la vizitele pe care le făcea enoriașilor sau de la slujbe, ea se grăbea să-i scoată încălțămintea și să-l ajute să se dezbrace, insistând ca el să se întindă pentru a se odihni. Apoi, liniștea domnea în locuință, mătușa păzind scurtele perioade de odihnă ale preotului ei harnic.



    Unchiul avea o constituție destul de slabă și se îmbolnăvea frecvent. În acele vremuri, mătușa se transforma într-o asistentă medicală neobosită: ea a petrecut nopți întregi la patul pacientului. În 1879, Părintele Ioan s-a îmbolnăvit foarte grav de pneumonie. El stătea ore întregi cu ochii închiși, într-o stare de semi - conștiență. Când își revenea el spunea des: „Mă doare capul insuportabil de tare de parcă m-ar fi lovit cineva cu un ciocan”. La un moment dat mătușa stătea lângă patul Părintelui și plângea. Deschizându-și ochii, acesta s-a uitat la ea și i-a zis: „Nu plânge, Elisa. Din voia Domnului mă voi reface, însă dacă nu se va întâmpla asta, Dumnezeu și oamenii buni nu te vor abandona”. Peste câteva zile, într-o dimineață mătușa a venit la mine în cameră și tremurând de emoție mi-a zis: „Unchiul se simte mai bine; crizele au luat sfârșit!” Ne-am uitat una la alta, ne-am îmbrățișat strâns și am început amândouă să plângem; erau lacrimi de fericire...

 

 slujireapreotesei.blogspot.ro

miercuri, 26 martie 2014

Săptămâna pentru viață

   Astăzi s-a încheiat săptămâna dedicată vieții, celei care a fost mutată prea devreme în veșnicie, celei care tocmai a început să pulseze dar și celei care ar putea fi oprită brutal de criză...de identitate, financiară, și...cel mai grav, spirituală. Ne-am alăturat celor care au arătat că avortul este o crimă perfect legală, celor care au mărșăluit pentru adopția și protecția copiilor, celor care ne-au amintit că acest popor încă mai are conștiință. Oricine vizitează blogul nostru și se află într-o situație delicată, în pragul disperării, în criză de soluții, să ne contacteze...suntem pregătiți să oferim tot sprijinul pentru viață!


luni, 17 martie 2014

Păcătoasa Teodora

   Un film pentru cei care iubesc monahismul cu toate aspectele lui, pentru cei care văd în spatele banalității - simplitatea, în ritualul învechit - taina, în rânduiala monahală - pridvorul Împărăției. Păcătoasa Teodora...în curând în programul video al Școlii parohiale...





duminică, 9 martie 2014

O minune a Maicii Domnului pe vremea când Siria era în deplină armonie

   Ne-a impresionat extrem de mult un articol pe care l-am citit în revista „Familia Ortodoxă”, o revistă atât de dragă nouă, despre o minune a Maicii Domnului petrecută în Siria...

„În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfăţişat la mai multe agenţii de presă pentru a relata următoarea întâmplare de necrezut, care i s-a petrecut şi care i-a schimbat viaţa. Povestea aceasta a apărut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste şi broşuri în întreaga Arabie Saudită, în Siria, Palestina şi în ţările vecine.
Acum câţiva ani, acel bărbat s-a căsătorit cu o musulmancă foarte bogată, însă stearpă. Anii au trecut, şi în pofida tuturor străduinţelor şi a cheltuielilor medicale însemnate, făcute la mulţi doctori, au rămas fără copii. Părinţii lui i-au propus să se căsătorească cu o altă femeie, păstrându-o şi pe întâia sa soţie (legea locală îngăduie până la patru căsătorii concomitente).
Obosit, neliniştit şi deznădăjduit, bărbatul nu a primit sfatul părinţilor săi, ci a ales să plece în vacanţă cu soţia sa în Siria. Ajunşi acolo, au închiriat o limuzină şi un şofer care să îi poarte ca ghid în călătoriile lor prin Siria. De-a lungul vacanţei, şoferul a observat că perechea saudită părea amărâtă, îndurerată, mâhnită. Deoarece devenise apropiat de pereche, şoferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiţi – poate pentru că nu sunt mulţumiţi de felul în care conduce excursia?
Perechea i-a mărturisit şoferului că pricina nefericirii lor este neputinţa de a avea copii. Şoferul, care era şi el musulman, le-a spus atunci că, în Siria, creştinii – şi anume creştinii ortodocşi – au o mănăstire numită Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă ’Preasfânta’ şi un cuvânt arab care înseamnă ’Doamna noastră’) şi că mulţi oameni care nu pot avea prunci se îndreaptă către icoana ei făcătoare de minuni.
Ei merg la mănăstire şi li se dă să mănânce din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi „Maria” creştinilor le dă cele ce doresc, după credinţa lor.
Însufleţiţi de emoţie, arabul saudit şi soţia sa i-au cerut şoferului să îi ducă la mănăstirea „Saidnaya” a „Doamnei Creştinilor”, spunând: „Dacă vom avea un copil, mă voi întoarce şi îţi voi da 20.000 de dolari SUA, iar mănăstirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la mănăstire şi au făcut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasă şi după ceva vreme, femeia a fost găsită însărcinată. După câteva luni, a născut un băieţel minunat. A fost cu adevărat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoarea.
Acum, de îndată ce soţia sa a născut, bărbatul saudit a vrut să se întoarcă în Siria, ca să-şi ţină făgăduinţele pe care le făcuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelaşi şofer şi i-a cerut să îl ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul era un om viclean şi rău, şi i-a convins pe doi prieteni ai săi să meargă împreună cu el la aeroport ca să îl ia pe bogatul arab saudit, să îi ia banii şi să îl omoare. Aşadar, l-au luat pe bogătaş de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fără să îşi dea seama că plănuiseră să îl omoare, le-a spus prietenilor şoferului că le va da fiecăruia dintre ei 10.000 de dolari SUA.
Fiind ei tot nemulţumiţi, s-au abătut de la drumul către mănăstire şi au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorât pe bărbatul saudit, apoi i-au tăiat capul şi celelalte părţi ale trupului său (mâinile şi picioarele) în bucăţi. Orbiţi de patimă şi copleşiţi de fapta groaznică pe care tocmai o săvârşiseră, au pus rămăşiţele bărbatului în portbagajul maşinii, în loc să le părăsească acolo. După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ce mai avea, au purces să caute un alt loc pustiu pentru a scăpa de rămăşiţe.
Apoi, pe când se aflau pe autostrada naţională, maşina a făcut o pană şi s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca să vadă ce se întâmplase cu motorul. Un trecător s-a oprit să îi ajute, însă ei, temându-se ca nu cumva să se descopere fapta lor cea groaznică, au spus că nu au nevoie de ajutor. Însă în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sânge picurând din spatele vehicolului, şi a chemat poliţia pentru investigaţii, căci întreaga scenă şi cei trei oameni dădeau de bănuit. Poliţiştii au sosit şi văzând sângele de sub maşină şi de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului.
Ei bine, atunci când au deschis portbagajul, dintr-odată!, bărbatul saudit s-a sculat, în chip vădit şi minunat în viaţă şi teafăr, zicându-le: „Chiar acum această Panaghia a isprăvit să-mi coasă gâtul, chiar aici (şi le-a arătat zona mărului lui Adam), după ce mi-a cusut restul trupului”. Văzând aceasta, cei trei ucigaşi şi-au pierdut de îndată minţile – au înnebunit.
Poliţia le-a pus cătuşele şi în timp ce erau purtaţi către un spital de nebuni, criminalii strigau că este cu neputinţă ca bărbatul saudit pe care îl omorâseră, decapitaseră şi măcelăriseră să mai fie în viaţă.
Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de către doctori, iar aceştia au confirmat şi au întărit faptul că toate cusăturile erau făcute de puţină vreme, validând astfel această întâmplare minunată. Cusăturile erau, şi sunt încă, evidente. Atunci când sauditul a ieşit din portbagajul maşinii, părea a fi, literalmente, făcut din nou (pus laolaltă), mărturisind într-una că ’Panaghia’ a pus la loc trupul său şi l-a înviat cu ajutorul Fiului ei.
Imediat după aceasta, arabul saudit şi-a chemat rudele în Siria, şi au mers toţi împreună la mănăstirea ’Panaghiei Saidnaya’, dând laudă, slavă şi rugăciuni, iar în locul darului iniţial de 80.000 dolari SUA (pe care îl făgăduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Născătoarea de Dumnezeu.
Astăzi, atunci când bărbatul acesta istoriseşte amănuntele acestei minuni copleşitoare, îşi începe povestirea cu cuvintele: „Pe când eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmează…” – ceea ce arată că nu mai este musulman, nici el, nici familia sa.
Această minune a covârşit cu înfricoşată surprindere toată lumea arabă – musulmană şi întreg Orientul Mijlociu.
„SLAVĂ DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU, DOMNUL PUTERILOR! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuiește-ne pe noi!”


Mănăstirea Saidnaya - vedere de ansamblu

Mănăstirea Saidnaya

Panaghia

luni, 24 februarie 2014

„Non-formali”


Evitând riscul monotoniei, accentuate de vremea schimbătoare, am folosit întâlnirea din săptămâna aceasta pentru ceea ce tehnic se numește „educație non-formală”. A fost o alegere spontană care a acaparat în întregime timpul petrecut împreună.