„O preoteasă adevărată” - Elisabeta Konstantinovna Sergiev

Sfântul Ioan din Kronstadt este unul dintre cei mai populari și mai iluștri sfinți ortodocși. Cu toate acestea, puțini știu că el a fost un preot căsătorit. Printre numeroasele fotografii pe care le avem cu Sfântul, știm doar de una singură – fotografie de grup – în care  Sfântul Ioan este alături de soția sa, Elisabeta Konstantinovna, și chiar și aici ea nu se diferențiază de ceilalți care îl înconjoară. Următoarea mărturie, scrisă de nepoata ei, relevă că ea însăși a ales să rămână în „umbră”, ascunsă de lume, mânată fiind de sufletul ei blând și smerit.

La începutul căsătoriei lor, Sfântul Ioan i-a spus miresei sale: „Elisa, sunt destule familii fericite în lume fără noi. Să ne dedicăm împreună viețile noastre pentru slujirea Lui Dumnezeu.” Pentru a consolida slujirea lor, Sfântul Ioan i-a cerut să renunțe la relațiile maritale, pentru a trăi ca frate și soră. Elisabeta a acceptat. Un astfel de angajament – o formă rară de asceză – nu a fost ușor, dar pentru următorii 53 de ani Elisabeta a fost o soție credincioasă. Dragostea ei față de semeni,  făcută din toată inima, devotamentul dezinteresat față de soțul  și aproapele ei pot servi ca model, nu numai pentru protoprezbitere sau pentru preotese, dar și pentru toate femeile ortodoxe de astăzi.

 

    În data de 22 mai 1909, la 9.30, după lungi suferințe, văduva Părintelui Ioan din Kronstadt, Elisabeta Konstantinovna Sergiev a plecat în liniște din această viață. Conform doctorului ei, cauza decesului a fost starea de neputință trupească, însoțită de slăbirea inimii. Domnul a rânduit ca ea să se pregătească din timp și constant pentru viața veșnică: în ultimii ani ai vieții Matușka Elisabeta, urmând sfaturile și dorințele soțului ei, omul rugăciunii, se împărtășea de multe ori fie la catedrală, fie acasă, atunci când picioarele ei au fost prea slabe să iasă din casă; în ultimul an ea s-a împărtășit zilnic. Pe 21 mai, ea s-a împărtășit, așa cum îi era obiceiul – se pare că pentru ultima oară. La ora 18.00 ochii ei s-au închis și după 22.00 ea nu a mai dat semne de conștiință. Ultimul ei cuvânt a fost „Vreau”, vorbit ca răspuns la oferta de a bea apă sfințită. Dar nu a mai fost capabilă să înghită. Ea a murit în pace în dimineața următoare, în timp ce se citea canonul pentru plecarea sufletului. De duminica Sfântului Apostol Pavel, la cererea ei, a participat la Taina Sfântului Maslu, fiind unsă cu mir, și apoi a spus de mai multe ori: „Sunt așa fericită că am fost unsă cu mir și că m-am pregătit”. Ea a fost înmormântată duminica, pe 24 mai, în Kronstadt, pe partea stângă a curții catedralei.
 
   Aceasta s-a născut pe 4 mai, în anul 1829, în Gdov, unde tatăl ei, protopopul Konstantin Nesvitsky, a slujit în catedrala orașului si a fost paroh al unei parohii din districtul Gdoyak. Transferat la Kronstadt, la cererea paraclisierului Catedralei Sfântul Andrei, starea lui slabă de sănătate nu i-a permis să slujească acolo mult timp, iar în 1855 a dat postul unui preot tânăr, Ioan Ilyitch Sergiev, care se căsătorise cu fiica lui Elisabeta. Ca tânără căsătorită, ea a trebuit să aibă grijă de un tată în vârstă (care a devenit un văduv în același an), trei frați adulți și două surori. Toți locuiau împreună, Elisabeta îndeplinindu-și responsabilitățile de gospodină a casei și de mamă – purtând pe umeri un jug greu. Câțiva ani mai târziu, frații ei au fost capabili să se întrețină și s-au mutat pe cont propriu, în timp ce Elisabeta a aranjat pentru surorile ei să se căsătorească cu doi profesori de la Seminarul din Petersburg, care mai apoi au devenit preoți. Ea și Părintele Ioan au făcut tot posibilul pentru a le vedea pe fete bine stabilite. Lipsit de resurse financiare, Părintele Ioan, în ambele cazuri, a apelat la ajutorul enoriașilor, întrebându-i dacă nu ar putea contribui la zestrea cumnatelor sale. Mulți plini de bună voință au ajutat, însă alții au răspuns cu răceală tânărului preot, o atitudine pe care nu de puține ori o întâlnim și noi astăzi.
 
   După ce s-au măritat, surorile mergeau în vizite la Kronstadt. La o astfel de vizită, în anul 1870, în locuința Părintelui Ioan, sora cea mai mică a dat naștere unui fetițe: aceasta eram eu. În cele din urmă, am fost dusă acasă, dar Domnul Dumnezeu a rânduit ca adevărata mea casă să fie liniștita, pașnica locuință a acelui păstor vrednic de pomenire, sub acoperământul său binecuvântat.
 
   În 1872 tatăl meu a trecut la Domnul, lăsând-o pe mama fără resurse financiare. Unchiul meu, văzând situația noastră neajutorată, i-a zis soției sale: „Noi nu avem copii. Hai să o luăm noi și să o creștem ca pe copilul nostru”. Zis și făcut. Și așa s-a întâmplat, din voia Lui Dumnezeu, am ajuns în grija unchiului meu și a mătușii mele, foarte dragi mie, care necontenit s-au îngrijit de bunăstarea mea, ca cei mai iubitori părinți pentru copilul lor preferat.
 
   La fel ca Părintele Ioan, care nu a avut o viață proprie, oferindu-se în slujba aproapelui său, Elisabeta Konstantinovna nu a trăit pentru ea însăși; cercul ei de activitate a fost circumscris la serviciu, la rudele ei și la cei apropiați: ea s-a bucurat la bucuriile lor și s-a întristat de necazurile lor. Îmi aduc aminte de ea când avea 45 de ani. Avea trăsături bune, nobile, fiind foarte activă, întotdeauna frământându-se pentru câte ceva. Îi plăcea să fie în jurul oamenilor, hrănindu-i. O văd și acum, în bucătărie cu un șorț alb legat în jurul taliei ei, făcând o plăcintă dulce. Îi plăcea să gătească, să meargă la cumpărături, având grijă de toată lumea și asigurându-se că totul era curat și mâncarea gustoasă. De multe ori unchiul meu, gustând plăcinta lui favorită de mere, spunea: „Tu ești maestra mea în gătitul plăcintelor!”.
 
   Elisabeta Konstantinovna era inimoasă, mereu cumpătată, tandră. Îi plăcea ca oamenii să o viziteze, oferindu-le o primire călduroasă; unchiul, văzându-i ospitalitatea și sinceritatea, spunea despre stăpâna casei plină de viață: „Ea este o preoteasă adevărată”.
 
   Cu toate că își îndeplinea sarcinile din casă, mătușa nu m-a neglijat. Ea își petrecea tot timpul liber cu mine, dormea în aceeași cameră cu mine, m-a învățat să citesc în limba rusă și în limba franceză; mai târziu, când am intrat la școală, îmi pregătea micul dejun, mă însoțea zilnic la școală, mă aducea acasă și îmi verifica lecțiile. Îmi aduc aminte că înainte ca mătușa mea să înceapă să mă învețe, unchiul a slujit slujba moliftei la Catedrala Sfântului Andrei, în cinstea Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian și a profetului Naum. Unchiul însuși m-a dus la examenele de admitere, a plătit pentru educația mea din propriul salariu modic, urmărind progresul meu cu interes, săptămânal se uita peste carnetul meu de note și îl semna. Având în vedere aceste condiții favorabile, este greu să fi întrebat cum am devenit o elevă eminentă. Acest lucru a adus o mare bucurie păzitorilor mei, și unchiul a informat repede mai multe cunoștințe de vestea cea bună: „Nepoata și pupila noastră Ruth, a absolvit cu o medalie de aur”.
 
   Încă din cele mai timpurii amintiri, pot spune că mătușa își trata soțul cu dragoste smerită și cu respect. Când se întorcea obosit de la vizitele pe care le făcea enoriașilor sau de la slujbe, ea se grăbea să-i scoată încălțămintea și să-l ajute să se dezbrace, insistând ca el să se întindă pentru a se odihni. Apoi, liniștea domnea în locuință, mătușa păzind scurtele perioade de odihnă ale preotului ei harnic.

    Unchiul avea o constituție destul de slabă și se îmbolnăvea frecvent. În acele vremuri, mătușa se transforma într-o asistentă medicală neobosită: ea a petrecut nopți întregi la patul pacientului. În 1879, Părintele Ioan s-a îmbolnăvit foarte grav de pneumonie. El stătea ore întregi cu ochii închiși, într-o stare de semi - conștiență. Când își revenea el spunea des: „Mă doare capul insuportabil de tare de parcă m-ar fi lovit cineva cu un ciocan”. La un moment dat mătușa stătea lângă patul Părintelui și plângea. Deschizându-și ochii, acesta s-a uitat la ea și i-a zis: „Nu plânge, Elisa. Din voia Domnului mă voi reface, însă dacă nu se va întâmpla asta, Dumnezeu și oamenii buni nu te vor abandona”. Peste câteva zile, într-o dimineață mătușa a venit la mine în cameră și tremurând de emoție mi-a zis: „Unchiul se simte mai bine; crizele au luat sfârșit!” Ne-am uitat una la alta, ne-am îmbrățișat strâns și am început amândouă să plângem; erau lacrimi de fericire...

 

 slujireapreotesei.blogspot.ro